PARANOIA ,,POPILOR”.

1. PARANOIA PUTERII – de David Gabriel

Nici pe departe nu fac referire la preoți aici, ci la o serie de specimene din ograda din care fac și eu parte, și anume a evanghelicilor. Am întâlnit o serie de așa ziși pastori / prezbiteri / diaconi / conducători de adunare (pe care o să-i numesc generic ,,popi”), care au dezvoltat tot felul de comportamente paranoide și care acționează în consecință, aducând, astfel, prejudicii incomensurabile trupului lui Hristos.

Nu o să dau nume, cu toate că simt o mâncărime groaznică în buricele degetelor, care mă îndeamnă insistent să o fac. În plus, aud și vocile voastre, în timp ce citesc aceste scrijeliri, cum îmi cer să-i divulg, dar o să mă abțin. I-ați întâlnit și voi, prieteni, așa că nu aveți nevoie să vi-i spun eu…

Sociologul Cornel Codiță spunea că ,,nu există monştri mari şi monştri mici, când vine vorba despre putere,” pentru că oricât de puțin ar fi un ,,popă” afectat de acest ,,virus”, efectele sunt aceleași. De altfel, nu există nici vârstă la care se poate instala un astfel de comportament.

,,Popa” obsedat de putere monopolizează toată slujirea în jurul propriei persoane, determinat fiind de hipervalorizare, dar și de lipsa de neîncredere în ceilalți. Se plânge de greutatea slujirii și de faptul că el trebuie să le facă pe toate. Ar vrea să delege sarcini, dar nu are cui pentru că ,,nu sunt serioși”, ,,nu dau dovadă de profesionalism”, ,,nu sunt spirituali”, etc. Mesajul pe care-l transmite prin astfel de replici este unul de grandoare în care ,,Eul” lui este standardul suprem. El crede că ceilalți nu pot să se ridice la acele standarde, când, de fapt, de cele mai multe ori, nimeni nu vrea să se coboare până-ntr-acolo…

Adevărul este, în fond și la urma urmei, că astfel de oameni nu suportă pe nimeni în jurul lor. Delirurile specifice paranoiei sunt grupate de specialiști în două categorii: megolamania și mania persecuției. Aceste elemente de cele mai multe ori se găsesc la pachet. ,,Popii” încadrați în această categorie omoară din fașă orice sămânță de inițiativă. Rivalizează cu toată breasla și mazilesc pe oricine poate reprezenta o amenințare. Răspândesc vorbe batjocoritoare generale care cu greu pot fi verificate, dau telefoane și amenință cu obrăznicie.

,,Popa” paranoic vede mereu altceva în spatele oricărei aparențe, interpretează într-o manieră patologică vorbele și intențiile celorlalți frați. Caută, și găsește, în toate împrejurările trădarea, complotul, subminarea autorității sale, prejudicierea intenționată, lipsa de considerație din partea celorlalți. Datorita atitudinii sale constant defensive, nu poate accepta vreun reproș, falimentul sau eșecul. Întotdeauna va da vina pe context, circumstanțe nefavorabile și, bineînțeles, pe oameni. Criticarea unui astfel de ,,popă” este sinonim cu sinuciderea pentru că cel criticat va lupta cu toate resursele pentru ași distruge criticii. De glume nu mai încape loc în discuție…

Cu un spirit foarte dezvoltat de conservare se va opune oricărei schimbări, noutății, într-un cuvânt, progresului. Rigid și inflexibil, ,,popa” paranoic se ,,baricadează” liturgic, invitând la slujire doar pe cei care împărtășesc aceași mentalitate cu el. Dacă din interior cineva are orientări diferite, este etichetat ca fiind firesc. Uneori, oamenii emigrează din bisericile conduse de astfel de oameni, dar pe ei nu-i interesează. Sunt dispuși să sacrifice o biserică, dar nu sunt dispuși să-și negocieze ideile. În jurul lor totul pălește.

,,Popa” paranoic nu este lipsit de logică, doar că are o logică construită pe secvențe interpretate total paralele cu realitatea. Revendicativ și luptător, deși dă impresia că este energic și activ, nu poate fi prea eficient în condițiile unei orientări greșite în acțiuni și ale risipei de energie în direcția autoapărării inutile. Aceste fapte, plus poziția de slujitor al lui Dumnezeu, poate induce în eroare persoanele neavizate, mai ales dacă nu se iau în considerare premisele total neadevărate pe care se bazează delirul.

Am văzut câteva lupte în jurul meu cu astfel de ,,popi”. S-au lăsat cu răni adânci. Victoria nu este imposibilă, dar ea este numai a celor bine determinați și conștienți că pierderile vor fi maxime (reputație, prieteni, poate statut, ș.a.). Cine este este îndoielnic și slab, fie se conformează, fie emigrează.

Eu pe ei și ei pe mine… de David Gabriel

Sau vorbindu-ne unii pe alții de rău

Nu am spus nimic rău la adresa cuiva, fără ca persoana în cauză să nu afle. Nimic. Și nu mă refer aici la micile bârfe ,,nevinovate” împărtășite cu babele de pe ulița mea, pe lavița din fața casei, pentru că, în acest caz, rezultatele sunt evidente. Ci mă refer la prietenii și oamenii demni de încredere. Dar stați liniștiți, că nu e vorba de nicio trădare la mijloc; vorbele pur și simplu circulă. Odată rostite, cuvintele sunt ca penele eliberate din captivitatea pernei în bătaia vântului. Nu mai pot fi controlate…

Să vă explic cum funcționează acest mecanism: orice prieten mai are un prieten, care la rândul lui are un alt prieten, care și el are un prieten, creându-se, astfel, un lanț vicios al prieteniei, până când unul dintre acești prieteni este prieten cu persoana în cauză. Dar motivele divulgării pot fi, bineînțeles, varii. Niciunul nu este rău intenționat. Fiecare dorind doar să-i transmită celuilalt o informație.

Așadar, nu am spus nimic rău la adresa cuiva, fără ca persoana în cauză să nu afle. Dar stați liniștiți că și eu știu tot ce au vorbit alții despre mine. Tot. Doar că eu nu prea reacționez. Au avut grijă ,,frații” să mă desensibilizeze. Dar dacă eu nu reacționez, nu pot spune același lucru și despre ,,victimele” mele. De câteva ori am fost confruntat și a trebuit să plec capul rușinat și să-mi cer iertare pentru ,,gura mea spartă” care o ia, de multe ori, înaintea rațiunii.

Să vă povestesc și o ironie a sorții. Într-o după masă, mi-a apelat telefonul în buzunar exact la persoana despre care vorbeam. Poate că nu aș fi aflat niciodată, dar m-a sunat. Să vă spun ce a ieșit? Un singur lucru vă zic: m-am jurat că nu o să mai vorbesc vreodată de rău la adresa cuiva.

Eu nu vă zic să nu vorbiți la adresa altora, vă zic doar să fiți responsabili, pentru că, mai devreme sau mai târziu, o să se afle.

Binecuvântare prin asociere – de David Gabriel

Pe lângă binecuvâtarea directă de la Dumnezeu, am găsit în Biblie că există și o binecuvântare care vine prin asociere! După ce vei înțelege acest principiu, vei fi mai atent la persoanele cu care te asociezi.

Atunci când Dumnezeu a vrut să distrugă Sodoma și Gomora, Avraam a mijlocit la Dumnezeu pentru nepotul său Lot și familia lui, care locuiau acolo. Chiar dacă Sodoma și Gomora au fost distruse, Lot, împreună cu o parte din familie au fost salvați. Faceți un exercițiu de imaginație și imaginați-vă care ar fi fost destinul lui Lot fără intervenția lui Avraam.

Într-un alt episod, când israeliții au cârtit împotriva lui Dumnezeu, Acesta a spus că îi va nimici pe israeliți, dar Moise a mijlocit pentru ei. Dumnezeu i-a iertat și nu i-a mai pedepsit.

Într-un episod similar, Dumnezeu vrea din nou să-i pedepsească pe israeliti, de data aceasta pentru o răscoală, lovind poporul cu o urgie mare. Aaron a făcut ispășirea poporului și ,,s-a așezat între cei morți și între cei vii, și urgia a încetat”.

Nu e puțin lucru să ai pe cineva care să se roage pentru tine.

Când a intrat Iosif în casa lui Potifar, toate lucrurile au început să-i meargă bine lui Potifar. ,,Domnul a fost cu Iosif”.

Când Iacov a dorit să se întoarcă acasă la familia lui, Laban, socrul său a spus: ,,te rog să mai rămâi, am observat că Domnul m-a binecuvântat datorită ție”.

Prin oamenii cu care te asociezi poți băga în casa ta binecuvântarea sau prăpădul.

Când Iosif a fost dus la palatal lui Faraon, Faraon s-a îmbogățit foarte mult datorită lui Iosif. Dar nu numai Faraon, ci întreaga națiune a prosperat. Iar când au venit cei șapte ani de foamete mai multe națiuni au supraviețuit datorită lui Iosif. Iosif avea ,,în el Duhul lui Dumnezeu.”

Doar ca un fapt divers, un alt Faraon, mai târziu, a atras mari nenorociri peste Egipt, din cauza împietririi inimii lui, când Dumnezeu i-a cerut să-i lase pe israeliții să plece. Toate urgiile care au venit peste el, pur și simplu au pustiit țara. Holdele și toți arborii au fost distruși. Când israeliții au plecat din țară, egiptenii le-au dat argint, aur și alte bogății, ca plată pentru munca lor. Când israeliții au ajuns la Marea Roșie, Faraon i-a urmărit cu armata lui. Israeliții au trecut prin mare ca pe uscat, dar armata egipteană a fost înecată în mare. Lui Faraon nu i-a mai rămas nimic. Din bogat devenise sărac.

Cât de mult contează ce fel de om este cel care conduce? Fie el președinte, primar, administrator, dascăl, popă sau pastor. Contează, nu-i așa?

Când Moise a trimis doisprezece spioni să analizeze țara promisă, zece dintre ei au raportat că este imposibil de cucerit, răspândind, astfel, în jurul lor descurajare. Ceilalți doi, Iosua și Caleb, au văzut ceva în plus, promisiunea lui Dumnezeu. Cine se asociază cu oameni precum Iosua și Caleb vor beneficia de binecuvântările lui Dumnezeu. Dar cei care s-au asociat cu cele zece iscoade, care au crezut că este  imposibil de cucerit țara promisă, au murit în pustie.

Un băiat a hrănit singur cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești pentru că era disponibil. Când Isus Hristos le-a spus ucenicilor să le dea oamenilor să mănânce, ucenicii s-au scuzat că au puțini bani, cu care abia dacă ar putea să cumpere câte o firimitură pentru fiecare. Dar băiețelul avea și mai puțin, numai că puținul lui în mâna lui Isus Hristos s-a transformat în belșug. Ucenicii au rămas cu banii…

Oamenii cu care te asociezi pot atrage binecuvâtarea sau nenorocirea și asupra ta.

Îți doresc să fii înconjurat de oameni care atrag binecuvântarea, dar și tu, la rândul tău, să fii o binecuvântare pentru cei din jurul tău.

Fără Dumnezeu, în concepția lui Petre Țuțea

Idei culese și aranjate de David Gabriel

Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenţa speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei. Numai în biserică se poate da o definiție omului. De ce? Pentru că acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.

Fara Dumnezeu, un laureat al premiului Nobel este inferior unei babe din Cucuieții din Deal care stă descult, cu unghiile muradare și se închină chircită in fata unei icoane. Baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.

Fără Dumnezeu, eroul este mai mic decât sfântul, pentru că eroul are nevoie de recunoașterea oamenilor, dar pe sfânt îl recunoaște însuși Dumnezeu.

Fără Dumnezeu, un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu face minuni.

Fără Dumnezeu, nu există viață. Eu când discut cu un ateu e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios nu există nici o legătură. Ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin e viu.

Fără Dumnezeu, omul nu poate cunoaște ce este cu adevărat libertatea. Omul e liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul crestin: Robeşte-mă Doamne, ca să fiu liber, spunea Toma de Kempis. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…

Între Eva și Isus Hristos – de David Gabriel

1 Ioan 2:16 ,,pofta firii pămînteşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii

Tot ce este rău și păcătos în viață pornește de la aceste trei domenii: pofta trupului, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii. În aceste trei domenii a lovit-o Ispititorul pe Eva în Eden de a căzut. Tot acestea trei le-a atacat și la Isus Hristos, în Pustia Carantaniei. De la Eva la Hristos sunt aprox. 4000 de ani, iar Diavolul nu și-a schimbat tactica câtuși de puțin. Aceasta îmi spune că umblă tot pe vechile cărări.

Pofta trupului are de-a face cu apetiturile trupești izvorâte din firea păcătoasă și care sunt împotriva lui Dumnezeu. Aici pot fi incluse bețiile, drogurile, îmbuibarea, crima, tutunul, curvia, adulterul, LGBTQ cu derivațiile aferente, orice contact sexual înafara căsătoriei, etc. O astfel de trăire instinctuală este o caracteristică animală, pe noi, oamenii, Dumnezeu ne-a înzestrat cu rațiune, conștiință și voință. Rațiunea activează voința, iar conștiința dă verdictul.

Eva a văzut că pomul era bun de mâncat. Astfel, pentru orice flămând sau pofticios, acesta părea un pom cu roade numai bune de mâncat. Dar doar părea, pentru că în realitate avea gust de izgonire din serai.

Isus Hristos după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El, şi i-a zis: ,,Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” Era flămând. Pietre erau berechet. Putere avea. Tot ceea ce trebuia să facă era să-și exercite puterea asupra pietrelor.

Pofta ochilor se aplică la privirile păcătoase care provoacă dorințe și sentimente negative. Hristos a zis că ,,ochiul este lumina trupului. Altfel spus, ochii sunt canalul de acces către suflet. Iar aici trebuie să vă fac o avertizare, prieteni. Aveți grijă unde priviți!

Eva a văzut că pomul era plăcut de privit. Dacă tot nu ai voie să mănânci din acest pom, măcar să-l admiri. Iată filozofia Ispititorului. El știe că dacă te uiți puțin mai lung la un lucru interzis e doar o chestiune de timp până o să-ți dorești acel lucru cu o dorință de nestăpânit.

Lui Isus Hristos, Ispititorul I-a arătat toate împărăţiile lumii și strălucirea lor. Dar nu numai că I le-a arătat, I-a promis că-L face stăpân peste ele, în schimbul unui gest mărunt. Nesemnificativ. O plecăciune. Diavolul știe că aproape orice om vrea bogăție fără efort. Și mai știe că trebuie să vezi mai întâi ca să îți dorești ceva.

Citeste mai mult

Singur în ziua necazului – de David Gabriel

Totdeauna înconjurat de
oameni, în ziua necazului său, Mântuitorul Isus a rămas singur. Cel mai singur dintre toți singuraticii. Căci mulți au stat cu El la mese, dar prea puțini au tras la jug, spunea Traian Dorz. Dar e bun și necazul la ceva… te ajută să îi cunoști pe cei care îți sunt cu adevărat prieteni.

Când L-au prins pe Isus, ucenicii, erau de negăsit. Toți L-au părăsit și au fugit. (Matei 26:56) Petru a încercat să-I rămână aproape, dar a falimentat. Prețul rămânerii era prea mare.

Până și soarele L-a părăsit. Trei ore a refuzat să-și mai arate fața în Israel. De fapt el nu putea privi tortura și umilința la care era supus Fiul Lui Dumnezeu. În sens simbolic, le-a arătat oamenilor întunericul în care se află.

Tatăl, L-a părăsit și El. Hristos trebuia să ispășească păcatele omenirii. Tatăl nu putea interveni, pentru că fără jertfa lui Isus nu era mântuire. Nimeni nu are voie să intervină în actul mântuirii, aceasta este exclusiv ,,opera” lui Isus Hristos.

Și pentru că a gustat singurătatea, Mântuitorul Isus a promis că nu-i va părăsi niciodată pe ai Săi. Și am încredere în El, de mine, în schimb, mă îndoiesc…

 

Page 1 of 6
1 2 3 6