Fiți oameni! – de David Gabriel

Fii om! Așa l-a sfătuit regele David pe fiul său Solomon, moștenitorul tronului. Fiind pe patul de moarte, când se spun cele mai importante cuvinte, ar fi putut să-i spună o sumedenie de alte lucruri, dar el a ales doar atât: ,,fii om”. De fapt aceasta este și chintesența existenței umane.

Nu pot crede în evoluționismul științific, care propune o evoluție structurală, dar cred, totuși, că omul pendulează între o evoluție și o involuție calitativă. Ca specie, suntem toți oameni, dar calitativ ne diferențiem de la individ la individ.

Omul ,,căzut” în această involuție are ca regulă de bază absenţa oricăror reguli: vorbește tare în biserică, la muzeu și în tramvaie, râgâie în public, flatulează gălăgios, își lipeşte guma pe unde apucă, taie cu briceagul scaunele și băncile, se descalţă de pantofi în tren, face covoare prin parcuri și stații din coji de seminţe. Minte, înşală, corupe. Ameninţă la semafor și face gesturi obscene. Divorţează cu o autoadmiraţie tâmpă. Avortează fără remuşcări. Abandonează copiii în maternităţi, şi își duce părinţii la azilele de bătrâni. Când e-n frunte, e boss și calcă pe cadavre, e stăpân și ,,taie-n carne vie”, uitând c-a plecat de la țăruș.

Privind lucrurile din perspectiva aceasta, sfatul lui David e cel mai grozav sfat pe care-l putea da. Căci ce folos să lași o moștenire unuia care nu e om? Risipește. Ce folos să dai putere și autoritate cuiva care nu e om? Abuzează. Deci cel mai bun sfat pe care un părinte îl poate da copilului său, e să fie om.

De altfel, ce folos să fi medic și să te cheme Luncan  sau Burnei, să faci bani cu Hexi Pharma, sau să conduci o țară ca Dragnea, fără simțăminte omenești? Ce folos, când de fapt Dumnezeu ne-a creat să fim oameni? Când va fi vreme să murim, să nu uitați că tot El ne va întreba cum am trăit, nu ce am fost.

Înainte de orice altceva, fiti oameni!

Fără Dumnezeu, în concepția lui Petre Țuțea

Idei culese și aranjate de David Gabriel

Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenţa speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei. Numai în biserică se poate da o definiție omului. De ce? Pentru că acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.

Fara Dumnezeu, un laureat al premiului Nobel este inferior unei babe din Cucuieții din Deal care stă descult, cu unghiile muradare și se închină chircită in fata unei icoane. Baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.

Fără Dumnezeu, eroul este mai mic decât sfântul, pentru că eroul are nevoie de recunoașterea oamenilor, dar pe sfânt îl recunoaște însuși Dumnezeu.

Fără Dumnezeu, un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu face minuni.

Fără Dumnezeu, nu există viață. Eu când discut cu un ateu e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios nu există nici o legătură. Ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin e viu.

Fără Dumnezeu, omul nu poate cunoaște ce este cu adevărat libertatea. Omul e liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul crestin: Robeşte-mă Doamne, ca să fiu liber, spunea Toma de Kempis. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…